Suntem ceea ce ne amintim
 |
| Ileana Vulpescu și Eveline Păuna Februarie 2014 |
Am făcut fotografia aceasta în 2014. Nu îmi mai aminteam exact de acest moment și m-am emoționat acum, când Facebook mi-a “arătat-o”. A trecut un deceniu! Un deceniu!!!
În perioada aceea mă zbăteam și reușeam să găsesc adesea spațiu la TV și prin presa scrisă pentru Doamna Ileana Vulpescu pe care o descoperisem și pentru care voiam să fac… ceva! Ceva… Ceva să nu se piardă, nici metaforic nici… fizic.
Îmi sunt tare dragi amintirile noastre, discuțiile lungi și pline de sens. Însă, de fiecare dată îngreunate de o tristețe plutitoare… Uneori îmi vin în minte flashback-uri și sunt recunoscătoare că nu am uitat. Cumva, prin felul în care ne amintim de oameni, purtăm mereu cu noi ceva din universul lor. Și am câteva idei pe care mi le-a întipărit în minte Doamna Vulpescu. Printre ele, unele chiar optimiste… Deși viața ei era atât de îngreunată…
Mai deschid din când în când cartea cu autograf. Albastrul minei de pix face ca parcă scrisul să fie de… ieri.
Îmi plac și astăzi conversațiile cu sens. Sunt norocoasă, însă, că le-am avut devreme. M-au îmbogățit. Dar și această artă a conversației deprinsă devreme se întoarce adesea “împotriva” mea. Sunt prinsă între generații, tânjind după profunzimea celor “mari” pe care o regăsesc din ce în ce mai rar la cei de vârsta mea.
Aveam 24 de ani, purtam roz și flori în păr. Stridențe explicate de vârstă, la care acum zâmbesc amuzată. Dar am avut și înțelepciunea să culeg de la oameni adevărate comori. Și îmi dau seama acum, după zâmbetul Doamnei Vulpescu din fotografie, cu câtă îngăduință îmi modelau sufletul oamenii aceștia.
Mi-e dor!
Comentarii
Trimiteți un comentariu