Nu știu de ce
Am privit-o lung. Era o scenă idilică. În bunătatea ei mi-a încălzit sufletul. Deși, al ei era plin de răni. Nu se vedeau. Dar le simțeam și nu știam de unde vin. Nu puteam s-o întreb. Ca în alte dăți, ofta. Și atunci a oftat. Am străbătut pe jos bucata aceea mohorâtă de drum din Radu Cristian ce dădea în B-dul Rosetti , în dreptul Monumentului, pe frontispiciu, o plăcuță pe care scrie: Luminează-te și vei fi. Voiește și vei avea. Erau vremuri când toate gândurile lunecau pașnic se loveau de locuri, de oameni. O simțeam neajutorată, nearătându-și durerea, a plecat nu înainte să le dea absoluțiunea... pășea calm înainte, peste București, fără să întoarcă privirea. N-o mai durea nimic. În urmă doar ferestre mute și uși. Eli Gîlcescu