Nu știu de ce

Am privit-o lung. Era o scenă idilică.

În bunătatea ei mi-a încălzit sufletul. Deși, al ei era plin de răni.

Nu se vedeau. Dar le simțeam și nu știam de unde vin.

Nu puteam s-o întreb. Ca în alte dăți, ofta. Și atunci a oftat.

 

Am străbătut pe jos bucata aceea mohorâtă de drum

din Radu Cristian ce dădea în B-dul Rosetti,

în dreptul Monumentului, pe frontispiciu, o plăcuță 

pe care scrie: 

Luminează-te și vei fi. Voiește și vei avea.

Erau vremuri când toate gândurile lunecau

pașnic se loveau de locuri, de oameni.

 

O simțeam neajutorată,

nearătându-și durerea, a plecat nu înainte să le dea absoluțiunea...

pășea calm înainte, peste București, fără să întoarcă privirea.

 

N-o mai durea nimic. În urmă doar ferestre mute și uși. 

Eli Gîlcescu