Un Crăciun de râs, de plâns

Un coșmar de care mi-a fost teamă. Când credeam că viața e atât de frumoasă, aș putea spune că, peste toate, vin și ulii, ulii cei tineri, să mă sperie, pândind cu coada ochiului. Le e teamă să se uite în ochii mei, păzindu-și nerăutatea, până departe, până aproape. Odată cu ivirea zorilor, afară de tăcere, nu mai era nimeni, nimeni. Că de-ar fi numai neauzirea, aș merita pierderea câtorva ore de veghe, din cele pe care le mai am de trăit, pentru citirea celei mai grozave povești din literatura lumii, scrisă de Tolstoi („Oare multe îi trebuie omului pe pământ”) sau „Finnegans Wake”  – „o carte monstruoasă”. Joyce a lucrat decenii, ruinându-și sănătatea și rămânând, probabil pe vecie, singurul om capabil să înțeleagă multe din aluziile și jocurile de cuvinte de acolo. 

Astăzi, Dumnezeu nu suferă. Nici pentru că nu m-am rugat îndeajuns, nici pentru că am lipsit de la Sfânta Liturghie. E bun cu mine, chiar dacă nu am sărutat crucea înainte de Crăciun și am uitat de milostenie. Da, Dumnezeu este bun cu mine, azi, când ascult colindul, până la jumătate, atât, ținându-mă de mână, tot mai de departe, până când cealaltă jumătate, până acolo unde nimeni nu mai știe, nimeni pe lume, plin de har și de adevăr, întocmai ca slava singurului născut, printre noi.

Astăzi, Crăciunul, departe de casă. Și un gol tot gol rămâne, și toate relele din acest an, și o dorință ce nu se pune nenorocului, nici că aș sări peste fiecare, de câte ori oasele mele strigă, departe de laude, de așteptări, de daruri. De zarva de dinainte și după, an de an, fără să țin minte, până și lacrimile goale. Până alt dar de trăsnet și tunet (din darul ciclopilor), din ce parte sfârșitul, mai ușor de murit în noaptea de aur ca într-un poem fără cuvinte

Eli Gîlcescu

Burlington, 2024