O fi adevărat că fiecare om are steaua sa norocoasă

Cine a simțit-o! Cine nu, cine nu va înțelege și tendința inevitabilă a omului de a (de)cădea, de neacceptat, precum și cultul înavuțirii cu orice preț.

Bolnavă de sindromul nespusului, am așteptat un semn de dezlegare. Acesta a venit, când nu mai speram să vină.

Uneori prea copleșită de durere ca să pot spune ceea ce ar trebui să spun, fără șovăială, să aduc vorba despre cum au vrut s-o pună sub interdicție… Doamne! Cine să înțeleagă de ce nu pot, de ce nu se cuvine, o încercare riscantă să dezgrop ceea ce părea că va pieri odată cu ea.

Când scriu, soarele s-a deschis și a năvălit în cameră. Să fie un semn? Să fie lumina luminii adevărului? Să fie cel ce mă scapă de povară, ferind-o de defăimare, fără a-i rosti numele, deși gândul îmi e numai la ea? Sau poate la ziua aceea când oamenii se vor cutremura la aflarea adevărului, la acel mâine când cineva va scrie, acel mâine misterios, un contraargument la ce ar mai putea urma?

Cum vălul a căzut cu o privire severă – o severitate nefirească, prinsă în vârtejul neliniștii ce sporea, a rostit ultima dorință. Fără să apuce să rostească toate numele celor pe care nu i-a vrut acolo. Presimțindu-le lucrarea diabolică, le-a luat-o înainte. Așa a vrut Dumnezeu. S-o apere de ei.

Poate s-ar cuveni să mă stăpânesc, să îngrop în grădină fiecare cuvânt nelegiuit, fiecare gând pervers, fiecare vorbă potrivnică, și în locul acela să crească un tei, sau un nuc, să trăiască, fără să se rușineze de ei, fără să le crape obrazul de tot ce făcuseră, gândiseră… dar degeaba; nebunia e mai tare ca rațiunea, ura e mai înspăimântătoare ca iubirea, iar omul, omul de ieri, nu mai seamănă deloc cu cel de acum.

Uneori bucuriile te surprind, ca un joc... între paranteze, nicidecum în afară. Vin ca și cum cineva le-a ursit undeva, cândva. Iar în zilele acestea însorite de toamnă, au izvorât din locul unde puteai să visezi lângă idealul de liric-model și universul atât de știut. A fost prima ieșire în lume după ce și-a săvârșit lucrarea... cu o carte în dar pentru viitor. Un preludiu la un zbor de vineri. Ca să fii fericit, întotdeauna trebuie să iubești ce faci. Ca și cum faci ceva fără interes, pentru cineva care și-a trăit viața ca și cum ar fi pierdut totul. Ca și cum după ce a fost prinsă în mrejele durerii de a o pierde, a pornit pe urmele ei. Aducând poveștile mai aproape de leagănul brâncușian și al meu. Aici unde a poposit o clipă pe acordurile unei rapsodii de toamnă, iar florile aveau timp numai pentru noi.

Mulțumesc, A.R.! Această imagine îmi stârnește în suflet setea de neoprit a dragostei dezinteresate. Cu povești de ieri, de azi și povești neștiute, povestea noastră trebuie să urmeze.

Pe aceleași calde și luminoase zile.

Eli Gîlcescu

© copyright 2024